Ion Antonescu şi Horia Sima, pe vremea când rivalitatea dintre ei nu izbucnise deschis (într-o limuzină pe străzile Bucureştiul Helene von Damm, alături de preşedintele Reagan. În stânga, al patrulea ei soţ, austriacul Peter Guertler
Departamentul american al Justiţiei recunoaşte…
„Cazul von Bolschwing” este însă departe de a fi încheiat. Chiar în noiembrie trecut, adică la aproape trei decenii de la moartea fostului SS-ist, acest caz a cunoscut o nouă răbufnire, atunci când „New York Times” a publicat online versiunea integrală a unui document de uz intern, datat 2006, al Departamentului american al Justiţiei, privind modul cum SUA i-au ajutat pe foştii nazişti. După patru ani de tergiversări, departamentul a acceptat, în fine, să dea publicităţii, dar cu foarte multe omisiuni asupra aspectelor considerate mai delicate, acest document, care cuprinde nu mai puţin de 600 de pagini şi care se opreşte cu lux de amănunte şi asupra dosarului von Bolschwing. Personaj descris ca fiind „germanul de cel mai înalt rang” din rândurile imigranţilor, care au format (tardiv!), începând din 1979, obiectul investigaţiilor unui organism special, înfiinţat în anul amintit, în vederea identificării şi deportării celor cu trecut nazist dovedit. Textul netrunchiat, care a intrat în posesia cotidianului new-yorkez amintit, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, pentru a cita din articolul care însoţeşte documentul, că „oficialităţile serviciilor secrete americane au creat, după Al Doilea Război Mondial, un adăpost sigur în SUA pentru nazişti şi colaboratorii lor” şi că Otto von Bolschwing (foto) „a lucrat pentru CIA”. O recunoaştere din sursa cea mai autorizată, care spulberă orice urmă de îndoială ce ar mai fi existat în acest sens.
Zoom
Odiseea unei aventuriere: „frumoasa Helene”
Helene von Damm are, la rândul ei, o biografie tot atât de fascinantă, demnă de un scenariu hollywoodian. Născută Helene Winter, la Linz, în Austria, în 1938, a avut o copilărie nefericită, marcată de război, de ocupaţia ulterioară sovietică şi de moartea timpurie a tatălui ei. Căsătoria cu tânărul caporal american Charles McDonald a apărut ca o salvare miraculoasă, prin posibilitatea de a-şi îndeplini un vis: plecarea în America. În 1959, tinerii însurăţei de stabilesc la Detroit, dar căsnicia lor întâmpină dificultăţi şi cei doi vor divorţa în 1964. Este perioada când fosta austriacă, ajunsă între timp în California, îl cunoaşte pe von Bolschwing, venit de peste Ocean cu câţiva ani înainte. În 1966, cea poreclită „frumoasa Helene” se lansează fără rezerve în campania electorală pentru guvernatorul Californiei dusă de Reagan, căruia îi va fi alături, neclintită, timp de aproape două decenii, pe tot parcursul carierei ulterioare a acestuia, până la Casa Albă. Este apogeul aventurii ei americane, iar prietenul său Otto Albrecht von Bolschwing nu va putea decât să se bucure, căutând să profite şi el cât mai mult de pârtia creată. În 1983, preşedintele, ca răsplată pentru fidelitatea unei asemenea colaboratoare statornice, o numeşte ambasador în Austria. Cea care părăsise ca o Cenuşăreasă ţara natală se întorcea acum ca o adevărată Prinţesă. Între timp, în 1971, se recăsătorise cu bancherul american de origine germană Christian von Damm, al cărui nume îl va păstra şi după divorţul intervenit patru ani mai târziu. Agitata ei viaţă sentimentală cunoaşte o altă turnură când se va căsători din nou, de data aceasta cu businessmanul milionar Byron Leeds, care o va urma în Austria, când soţia sa îşi va lua în primire postul de ambasador. Nestatornica Helene nu se va dezminţi şi va stabili o relaţie adulterină cu bogatul proprietar al vestitului hotel vienez Sacher, Peter Guertler, cu opt ani mai tânăr decât ea. Presa prinde de veste şi izbucneşte un scandal monstru, ale cărui ecouri răbufnesc până la Casa Albă. Helene se vede nevoită să-şi dea demisia (chiar dacă va divorţa în pripă şi va aranja un nou mariaj cu playboyul vienez), „pentru a nu-l pune pe preşedintele Reagan într-o situaţie neplăcută”. FOTO: Helene von Damm, alături de preşedintele Reagan. În stânga, al patrulea ei soţ, austriacul Peter Guertler Incredibila carieră a unui ex-agent nazist, care, după înfrângerea hitlerismului, a fost recrutat de CIA şi a devenit apoi cetăţean american, cu antene până la Casa Albă, pentru ca, în urma dezvăluirii trecutului său, moartea să-l scape la timp de expulzare. Feţele multiple ale unui protagonist al lumii invizibile a spionajului internaţional, care s-a intersectat, la un moment dat, cu un episod al istoriei recente a României.
Scurta coabitare, în perioada septembrie 1940-21 ianuarie 1941, dintre Antonescu şi Horia Sima era condamnată de la început eşecului. În ciuda cordialităţii afişate iniţial, contradicţiile dintre proaspătul conducător al statului, pe de o parte, şi noul şef al mişcării legionare s-au dovedit de neîmpăcat. Statul naţional-legionar, proclamat la 14 septembrie, a durat mai puţin de 5 luni. Ruptura dintre cei doi, culminând cu evenimentele sângeroase din 21-23 ianuarie, devenise inevitabilă. În acel moment, fiecare dintre ei l-a acuzat pe celălalt de intenţii ucigaşe. Antonescu s-a plâns că tirurile venite dinspre cazarma gardienilor publici, din imediata apropiere a clădirii preşedinţiei Consiliului de Miniştri din Piaţa Victoriei, aveau ca scop suprimarea sa. La rândul său, potrivit propriilor mărturisiri, Sima se temea că, dacă va cădea în timpul evenimentelor amintite în mâna zbirilor lui Antonescu, aceştia îl vor lichida; iar soarta luptelor de stradă s-a dovedit repede a nu-i fi favorabilă.
Casa secretă din Parcul Jianu, adăpost pentru Sima
Ca atare, căpetenia legionarilor s-a făcut nevăzută în acele zile, schimbând mai întâi câteva gazde sigure, iar în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 1941 găsind refugiu la sediul din Parcul Jianu al reprezentanţei locale a Sicheriheitdienst-lui (SD), serviciul de informaţii, iniţial al SS-ului, apoi al partidului şi statului nazist, care se bucura de extrateritorialitate (separat existau la Bucureşti reprezentanţe locale ale Abwher-ului, serviciul de informaţii al Wehrmachtului, ca şi ale altor organizaţii germane).
Intră acum în scenă un personaj misterios, o figură din umbră, omul lui Himmler în România, respectiv conducătorul reprezentanţei SD, căpitanul (Sturmhauptführer) Otto Albrecht von Bolschwing, nazist fanatic, descendent al unei familii de junkeri prusaci – ceea ce îl îndreptăţea să poarte titlul de baron. Prin intermediul adjunctului său, Gunne, sas din Ardeal, vorbitor perfect de română, acesta îl invită personal pe Sima la sediul SD. Aici se aflau deja la adăpost mai mulţi demnitari legionari, membri ai guvernului (încă nedemis): Vasile Iaşinschi, Constantin Papanace şi Corneliu Georgescu, apoi şeful Tineretului Legionar – Constantin Stoicănescu, secretarul general al Ministerului de Interne – Victor Biriş, şeful Ajutorului Legionar – Ilie Gârneaţă, preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români – Viorel Trifa (viitorul arhiepiscop Valerian Trifa), secretarul personal al lui Sima – Traian Borobaru şi alţi câţiva, în total 12 persoane, o dată cu venirea lui Sima numărul ridicându-se la 13.
Scopul acestei invitaţii nu era atât grija pentru siguranţa personală a lui Horia Sima, cât intenţia de a-l pune faţă în faţă cu Herman Neubacher, reprezentantul special al lui Hitler în Balcani şi împuternicit al Reichului pentru tratativele economice cu România, probabil cea mai înaltă personalitate nazistă aflată în acel moment în ţara noastră (trebuie spus că în conducerea legaţiei germane la Bucureşti exista tocmai atunci un hiatus, ministrul Wilhelm Fabricius îşi încheiase misiunea, iar succesorul său, Manfred von Killinger, nu-şi preluase încă postul). Din dispoziţia lui Hitler, reprezentantul special i-a declarat lui Sima pe un ton categoric că luptele de stradă trebuie să înceteze imediat, iar acesta s-a conformat, mai ales că şansele de răsturnare a lui Antonescu dispăruseră, şi a dat un ordin corespunzător legionarilor, sub forma unui comunicat redactat împreună cu Neubacher. Situaţia era limpede: Führerul, care se pregătea să atace URSS, avea nevoie de linişte în România, pentru că ţara noastră reprezenta o piesă importantă în strategia sa militară în flancul sudic al colosului sovietic şi mai ales pentru a nu fi perturbată aprovizionarea cu petrol, materie primă esenţială pentru maşina de război a Wehrmachtului. În plus, Hitler era iritat pentru că Horia Sima îl sfidase, refuzând invitaţia de a-l vizita la Bertechsgaden, împreună cu Antonescu, în ziua de 14 ianuarie.
De la Bucureşti la Braşov, în cufărul unei maşini
O dată sarcina încredinţată lui Neubacher fiind îndeplinită, prezenţa lui Sima la sediul SD nu mai era de dorit (e de luat în seamă şi teama de reacţia furibundă a lui Antonescu dacă ar fi aflat de această prezenţă). Şi aşa se face că, spre mirarea şefului Gărzii de Fier, i se pune în vedere să părăsească sediul, deşi colegii săi legionari puteau rămâne. În schimb, Sima este invitat de şeful reprezentanţei Gestapoului la Bucureşti, Kurt Geissler, să înnopteze la el (exista însă inconvenientul că locuinţa acestuia nu se bucura de statut diplomatic), apoi, altă surpriză, invitaţia este retrasă. (Sima presupune în lucrarea sa memorialistică Prizonieri ai puterilor Axei că s-ar fi primit dispoziţii noi de la Berlin, ştiut fiind că ministrul de Externe Ribbentrop nu-l avea la inimă pe Comandantul Legiunii – îl numea „derbedeu” – şi că pleda pe lângă Hitler să-şi ia mâna de pe el.)
Total dezorientat, fugarul îşi găseşte în cele din urmă adăpost în casa surorii sale, care era căsătorită cu un avocat din Bucureşti. Surprizele nu se opresc însă aici deoarece, dis-de-dimineaţă, Bolschwing şi ajutorul său, Gunne, însoţiţi de un om de încredere (Ion Boian) al lui Sima, care ştia unde se afla acesta, se prezintă la noul loc de refugiu, spunându-i că o alternativă mult mai sigură ar fi locuinţa din Braşov a lui Andreas Schmidt, şeful Grupului Etnic German. Probabil că Reichsführerul SS Himmler – aflat într-un conflict mocnit cu Ribbentrop – intervenise în ultimul moment şi ordonase oamenilor săi să-l salveze pe conducătorul legiunii, care putea constitui o soluţie de rezervă preţioasă în cazul în care Antonescu ar fi ieşit din joc; aşa cum avea să se şi întâmple la 23 august 1944. Până una-alta, în timp ce autorităţile antonesciene îl căutau cu furie peste tot, Sima a avut de îndurat situaţia penibilă de a călători de la Bucureşti la Braşov ghemuit în cufărul unei maşini…
Cu trenul până în Bulgaria, cu avionul până la Viena
Dar nici la Braşov nu avea să rămână prea mult timp, ci avea să fie mutat la locuinţa unor saşi din Sibiu, pentru a reveni apoi la Bucureşti, la sediul SD, de unde legionarii ascunşi acolo fuseseră între timp expediaţi clandestin în Germania. Iar de la Bucureşti, îmbrăcat în uniformă germană, a fost transportat cu trenul în Bulgaria (autorităţile se aşteptau, după toate probabilităţile, ca fugarul cel mai căutat din România la acea oră să încerce să treacă graniţa cu Ungaria, care, tocmai din acest motiv, era şi extrem de sever păzită), pentru ca de la Sofia să plece cu avionul la Viena. În tot acest periplu atât de întortocheat, Sima s-a bucurat în permanenţă de susţinerea şi ocrotirea lui von Bolschwing (şi a ajutorului acestuia, Gunne), „prieteni loiali ai mişcării care şi-au riscat şi cariera ca să ne salveze”, cum scrie Sima, mai târziu, în cartea de memorii.
Într-adevăr, cariera căpitanului SD Otto von Bolschwing s-a pomenit, din pricina acestei afaceri, grav compromisă. Antonescu a aflat între timp de fuga căpeteniei legionare şi de ajutorul primit din partea SD-ului şi, furibund, a protestat pe lângă noul ministru german, von Killinger, cerând plecarea vinovatului, ca persona non grata. Şeful oficiului diplomatic de la Bucureşti, care aidoma şefului său ierarhic, von Ribbentrop, nu-i simpatiza nici pe legionari, nici SD-ul, a ordonat o anchetă şi a solicitat imediata rechemare în ţară a celui în cauză (ca şi a reprezentantului gestapovist Geissler).
Revenit în centrală şi supus unui interogatoriu strâns, von Bolschwing a fost învinuit de a-şi fi depăşit atribuţiile şi de a fi periclitat relaţiile cu o ţară aliată. El a fost la un pas de a-şi frânge gâtul (trebuia dată o satisfacţie, măcar formală, lui Antonescu), dar, până la urmă, a scăpat cu faţa curată. Trecând peste un hop greu, cariera căpitanului şi-a reluat traiectoria, ba chiar, imediat după război, avea să cunoască evoluţii de necrezut.
La Ierusalim, sub acoperirea biroului de import
Fostul reprezentant al SD-ului în România se alăturase încă din tinereţe partidului nazist, în 1932 – von Bolschwing se născuse în 1909 –, fiind aproape imediat recrutat în rândurile serviciului de informaţii al SS-ului. Capacitatea remarcabilă de comunicare, modul afabil de a fi, aplicaţia spre limbi străine îl recomandau pentru o asemenea muncă. Devine unul dintre agenţii nazişti importanţi în Orientul Mijlociu, iar în ultima parte a anilor ’30 îl vom afla în Palestina, la Ierusalim, folosind ca acoperire un birou de importuri. Pe lângă spionarea britanicilor şi strângerea legăturilor cu oamenii Marelui Muftiu al Ierusalimului – simpatizant deschis al nazismului, biroul se ocupa, într-adevăr, şi de importuri. Dar nu era vorba de marfă obişnuită, ci de una „specială”: biroul facilita importul, dacă se poate spune aşa, de evrei din Germania şi Austria (anexată între timp), dornici să emigreze pentru a scăpa de persecuţii. Palestina era, în acea vreme, sub mandatul autorităţilor britanice, care, în condiţiile de atunci, nu priveau cu ochi buni mişcarea sionistă şi accesul pe scară largă a unor cetăţeni de origine ebraică din alte ţări (erau stabilite cote anuale stricte).
Pe de altă parte, mişcarea sionistă urmărea crearea unui stat evreiesc independent şi avea nevoie de un număr cât mai mare de coloni, inclusiv pentru a lupta în caz de necesitate împotriva ocupanţilor britanici; iar aceştia, la rândul lor, se străduiau să oprească o asemenea tendinţă. Ca urmare, „importul” nu putea avea loc decât clandestin şi aceasta era treaba de care se ocupa von Bolschwing, pentru înfăptuirea ei intrând în contact cu gruparea subterană evreiască Haganah. Interesul, pe termen scurt, era reciproc: al treilea Reich îşi ducea la capăt politica debarasării de evrei (pe atunci, „soluţia finală” nu era încă pe agendă), iar mişcarea sionistă – care, fireşte, condamna cu asprime o asemenea politică, dar nu putea să o ignore – îşi întărea forţele. Nemţii mai aveau în vedere şi crearea unor dificultăţi pentru britanici, ceea ce nu displăcea, în acea perioadă, nici sionismului.
Din slujba învinşilor nemţi în cea a învingătorilor americani
Până la urmă, britanicii au dat de firele acestei operaţiuni şi von Bolschwing a fost expulzat în 1937, în preajma izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Următoarea sa misiune a fost în România şi ea a luat sfârşit din cauza trecerii peste graniţă a lui Horia Sima şi a altor căpetenii legionare. După ce a depăşit dificultăţile ivite din această pricină, noile sarcini de serviciu aveau să-i poarte paşii lui Bolschwing în alte părţi ale Europei aflate sub stăpânire nazistă, mai ales (inclusiv la sfârşitul războiului) în Austria. Încheierea conflictului îl va găsi, paradoxal, de partea aliaţilor victorioşi. Aşa reiese, cel puţin, dintr-o scrisoare datată 7 iunie 1945 şi semnată de locotenent-colonelul Ray F. Goggin, Regimentul 71 Infanterie al Armatei SUA. Un certificat de bună purtare în toată regula, în care se spune, nici mai mult nici mai puţin: „Otto Albrecht von Bolschwing, membru al mişcării clandestine din Tyrol, a ajutat concret forţele armate ale SUA în timpul înaintării noastre prin trecătoarea Fern şi în partea de apus a Austriei, anterior capitulării armatei germane. În timpul ocupaţiei noastre a capturat personal 20 de înalte oficialităţi naziste şi ofiţeri SS şi s-a aflat în fruntea unor patrule care au capturat mulţi alţii”.
Incredibil! Realitatea este că fostul SS-ist, o dată soarta războiului pecetluită, s-a pus la dispoziţia trupelor americane. Un document descoperit ulterior îi atribuie următoarea declaraţie făcută în 1945: „Am o bogată experienţă. Dispun de un grup operaţional. În schimbul unei retribuţii corespunzătoare pot să vă fiu de mare folos”. Oferta a fost acceptată imediat. Nici nu amuţiseră bine tunurile, şi primele semne ale Războiului Rece americano-sovietic, sau mai bine zis, dintre lumea occidentală şi comunism, începeau să se facă simţite. Învingătorii americani, care nu prea erau familiarizaţi cu situaţia din Europa, în special partea ei răsăriteană, aveau nevoie de expertiza unui „meseriaş” al fostelor servicii secrete nemţeşti, presupus bun cunoscător inclusiv al realităţilor româneşti. În general, aveau nevoie de expertiza învinşilor germani.
„Operaţiunea Paperclip”…
Aşa s-a născut celebra „operaţiune Paperclip” (agrafa de birou), cunoscută iniţial sub denumirea de „operaţiunea Overcast” (perdeaua de nori). În baza acestei operaţiuni, Oficiul Serviciilor Strategice – OSS, instituţia americană predecesoare a CIA, era autorizată să recruteze oameni de ştiinţă şi ofiţeri nazişti (inclusiv din organismele informative). Este adevărat, directiva executivă din august 1945, prin care preşedintele Truman autoriza această operaţiune (recrutarea a început chiar a doua zi după Victorie), excludea pe „toţi aceia care au fost membri ai partidului nazist şi care au participat altfel decât pur formal la activităţile sale sau au sprijinit activ militarismul nazist”, dar asemenea restricţii au fost ignorate, pentru că ele ar fi făcut ineligibile personalităţi ca marele specialist în rachete Wernher von Braun, cel care avea să devină conducătorul programului american „Omul pe Lună”. Ca să nu mai vorbim de oameni ai serviciilor de informaţii! Şi atunci s-au creat celor în cauză false biografii („perdele de nori”), care îi exonerau de orice bănuieli de nazism. Şi pentru că aceste false CV-uri erau ataşate de fişa personală a fiecăruia cu ajutorul unei agrafe de birou, operaţiunea respectivă a primit, în cele din urmă, numele „Paperclip” (agrafa).
Von Bolschwing, care s-a lăudat (şi) cu expertiza în ce priveşte România, mizând pe vechile sale legături cu vârfuri legionare ca motor ale unor eventuale acţiuni anticomuniste, a fost doar unul dintre beneficiarii unui asemenea proces de „albire” a cazierului. Aşa cum se afirmă în volumul US Intelligence and the Nazis (Serviciile de informaţii americane şi naziştii), întocmit de istoricul american Richard Breitman, împreună cu mai mulţi colaboratori, după ce l-a recrutat, agentura OSS din Viena i-a încredinţat lui von Bolschwing misiunea delicată de a coordona activitatea agenţilor secreţi din spatele Cortinei de Fier. Unele surse americane spun acum că informaţiile furnizate de acesta, în noua sa calitate de agent OSS (numele de cod: Ossie şi Grossbahn), nu s-au prea dovedit de mare actualitate, dar lui personal certificatul de bună purtare i-a fost de real şi imens folos.
…şi varianta ei sovietică
Să nu se creadă însă că serviciile secrete americane (CIA a preluat operaţiunea iniţiată de OSS) au fost singurele care au procedat în aşa fel şi că serviciile corespunzătoare sovietice s-au aflat în postura unor îngeraşi nevinovaţi. Dimpotrivă, au făcut exact acelaşi lucru în cadul operaţiunii „Ossavakim”, recrutând şi punând la treabă în interesul lor mii de oameni de ştiinţă nazişti din zona lor de ocupaţie. Şi nu numai oameni de ştiinţă… Ajutorul ştiinţific primit, ca şi transferul masiv de tehnologie, evident fără plată („captură de război”), au fost de nepreţuit în crearea primului sputnic, şi apoi în plasarea pe orbită a primei nave spaţiale sovietice cu un om la bord (Iuri Gagarin). Şi americanii, şi ruşii au ştiut să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă germani condiţii corespunzătoare de lucru pentru a le valorifica în mod optim cunoştinţele. Şi aceasta s-a dovedit, în ultimă instanţă, în interesul progresului tehnic general, chiar dacă scopurile urmărite au fost esenţialmente de ordin militar, adică proiectarea şi fabricarea de arme cu putere distructivă cât mai mare.
Neîndoios, au existat câştiguri de o parte şi de alta – deşi asupra acestora se păstrează o explicabilă discreţie – şi în domeniul atât de gingaş al activităţii informative. E greu de crezut, de pildă, că eficacitatea exemplară a Securităţii est-germane, STASI, aflate la remorca KGB, nu s-a datorat şi contribuţiei unei părţi a fostului aparat informativ nazist.
Von Bolschwing, agent al reţelei Gehlen
În ceea ce priveşte serviciile secrete americane, de un mare folos pentru ele s-a dovedit Arhiva Gehlen, după numele şefului structurilor informative de pe Frontul de Est al Wehrmachtului, Reinhard Gehlen, cuprinzând mii şi mii de dosare asupra URSS, PCUS şi Armatei Roşii. O dată cu lăsarea Cortinei de Fier, activitatea informativă a americanilor în interiorul Uniunii Sovietice (şi în interiorul ţărilor intrate în sfera ei de influenţă) a devenit tot mai dificilă, aşa încât oferta lui Gehlen de a le pune la dispoziţie această imensă arhivă, ca şi reţeaua sa informativă, în schimbul libertăţii pentru el şi colegii săi, a constituit o adevărată mană cerească. La sfârşitul anului 1946, Gehlen a purces la organizarea pe teritoriul zonelor de ocupaţie occidentale din Germania a primelor structuri informative, care s-au transformat în ochii şi urechile CIA pentru URSS şi Europa Răsăriteană. La un deceniu de la încheierea războiului, grupul lui Gehlen a fost transferat sub autoritatea guvernului vest-german, constituind nucleul proaspătului format Serviciu Informativ Federal – BND (Bundesnachrichtendienst).
Despre activitatea în Austria, unde se afla în primii ani de după război, a lui von Bolschwing, în noua sa calitate de agent al spionajului american, nu se ştie mare lucru, dar e mai mult ca sigur că, prin specificul său, a avut legături directe cu reţeaua Gehlen. Chiar dacă acum, aşa cum am văzut, asupra utilităţii acestei activităţi se manifestă rezerve, cert este că, în 1954, bucurându-se de sprijinul discret al CIA, von Bolschwing primeşte răspuns favorabil la solicitarea sa, făcută cu un an înainte, de a emigra în SUA. Iar după cinci ani, în 1959, în baza aceluiaşi sprijin, dobândeşte cetăţenia americană. Se pare că acum va funcţiona pe teritoriul SUA ca agent de legătură cu organizaţia Gehlen, trecută între timp sub jurisdicţia Bonnului. Asupra acestui aspect domneşte tăcerea (nu este exclus să fi intrat în contact cu unul dintre „cei 13” de odinioară, de la Bucureşti, şi anume, cu fostul conducător al studenţimii legionare şi teolog ca pregătire profesională, devenit între timp arhiepiscopul Valerian Trifa, păstor al comunităţii româneşti din America şi Canada). În schimb, nu există niciun secret asupra celeilalte laturi a activităţii desfăşurate în America de von Bolschwing, aceea de om de afaceri, ipostază în care va cunoaşte succese notorii.
În avanscena lumii de afaceri şi aproape de Casa Albă
Mai întâi, von Bolschwing are legături cu o cunoscută companie farmaceutică, Warner-Lambert, unde va fi numit director al departamentului internaţional de marketing. Apoi, la mijlocul anilor ’60, îl găsim în conducerea companiei Cabot Manufacturing, având ca profil o gamă largă de produse chimice şi farmaceutice. În 1969, cartea sa de vizită ca businessman se îmbogăţeşte cu o nouă calitate, vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al unei companii de vădită importanţă strategică, Trans International Computer Investement (TCI), după ce primeşte certificatul că nu prezintă vreun risc din punct de vedere al securităţii. Fostul căpitan SS se pomeneşte catapultat în lumea mare a business-ului, simţindu-se în largul său alături de VIP-uri ca miliardarul american J. Paul Getty jr. sau magnatul grec Aristotele Onassis.
De la lumea marilor afaceri la cea politică este doar un pas. Încă în anul primirii cetăţeniei americane, el face intens campanie electorală în favoarea lui Nixon, în vederea scrutinului prezidenţial din 1960, câştigat la o mică diferenţă de Kennedy (însă Nixon avea să iasă triumfător în alegerile prezidenţiale din 1968, susţinut, de asemenea, de von Bolschwing, iar preşedintele nu va uita de sprijinul primit). Păstrându-şi neclintit simpatiile republicane, fostul agent nazist va sprijini, în 1966, candidatura lui Ronald Reagan la postul de guvernator al Californiei (stat unde von Bolschwing îşi avea reşedinţa). Susţinerea acordată lui Reagan se explică şi ca urmare a prieteniei strânse care îl leagă de Helene von Damm, colaboratoare apropiată şi secretară personală a lui Reagan în timpul celor două mandate de guvernator al Californiei; mai mult, din 1981, după ce fostul actor de cinema va deveni preşedinte al Americii, ea va răspunde direct de agenda prezidenţială, funcţie de mare influenţă.
Prin intermediul ei, von Bolschwing se apropie de cele mai înalte sfere ale politicii americane, întinzându-şi, practic, antenele până la Casa Albă! O ascensiune de-a dreptul ameţitoare. Este semnificativ faptul că ascensiunea lui von Bolschwing a servit ca sursă de inspiraţie a unui roman SF, Serpent’s Walk (Târâşul şarpelui), al scriitorului american de extremă dreapta, Randolph D. Calverhall (pseudonim), despre un grup de SS-işti de elită care, după încheierea războiului, găsind adăpost în America, creează un imperiu economic cu vaste ramificaţii politice, ca trambulină pentru a declanşa un nou conflict mondial şi a-şi lua, astfel, revanşa.
Mentorul lui Eichmann intră în panică
Paralel cu incursiunea sa plină de succes în marele business, von Bolschwing avea parte de unele necazuri neaşteptate. Încă în 1960, Adolf Eichmann, „arhitectul Holocaustului”, organizatorul transporturilor de evrei spre lagărele morţii şi camerele de gazare naziste, era capturat de către un comando al Mossadului în Argentina, unde trăia sub nume fals. Adus în Israel şi supus unei anchete minuţioase, acesta spune că „a învăţat meserie” de la von Bolschwing, care i-a fost un adevărat mentor în chestiunea evreiască.
Otto Albrecht, care neagă cu înverşunare asemenea acuzaţii, simte că în jurul lui se ţese un laţ nevăzut şi intră în panică, se teme să nu fie şi el răpit de Mossad, dar ofiţerul CIA cu care păstra legătura îl asigură că nu e cazul să-şi facă griji. Laţul se strânge însă tot mai mult, încep să iasă la iveală amănunte profund incriminatorii asupra existenţei sale anterioare. Organizaţia lui Simon Wiesenthal, „vânătorul de nazişti”, solicită expulzarea sa din America, pentru a fi tras la răspundere. Steaua fostului SS-ist începe să apună. Norocul îl părăseşte puţin câte puţin. Cererile opiniei publice americane şi, mai ales, ale influentului lobby evreiesc devin tot mai insistente.
„Pe spioni îi foloseşti, dar nu-i inviţi la masă” După multe tergiversări – protecţia de care se bucură se face încă simţită – în 1981, von Bolschwing este, în fine, acuzat oficial de crime de război şi cetăţenia americană i se ridică. Nu va fi, totuşi, expulzat pentru că i se agravează maladia cerebrală de care suferă şi este nevoie să se interneze în spital. Or, înţelegerea la care ajunsese cu autorităţile stipula că nu poate fi deportat atâta vreme cât starea sănătăţii nu permite acest lucru. În martie 1982, la vârsta de 72 de ani, se stinge în spitalul din Sacramento, California, reuşind să păcălească pentru ultima oară justiţia. Lua, astfel, sfârşit un episod, în fond tipic, pentru cel mai tulbure şi mai sângeros secol al istoriei.
Cuvintele autojustificative, impregnate de cinism, rostite cu referire la Reinhard Gehlen de către Allen Dulles, stâlp al OSS în vremea războiului şi, mai apoi, primul civil numit director al CIA, sunt aplicabile, ca un soi de epitaf sui generis, şi activităţii desfăşurate timp atât de îndelungat de către von Bolschwing, ca iscoadă, pe traiectoria Palestina-SUA, via Bucureşti, dar mai ales ca pion folosit o bună parte a Războiului Rece: „Nu ştiu dacă este un ticălos. Lumea spionajului nu este croită pentru nişte feţe bisericeşti… Şi, în definitiv, nu ai obligaţia să inviţi o asemenea persoană să ia masa cu tine la club”.
Historia.ro
